Când un băiat de treisprezece ani cade într-o groapă „fără fund” dintr-o fabrică abandonată, nu te aștepți să înceapă o discuție serioasă despre siguranță.
Și totuși, exact asta face romanul lui Mihai Dan Bradu. Lumea lui Mihai, eroul care pornește de la marginea orașului și ajunge, la propriu, într-o altă realitate, transformă frica în combustibil.
Întâlnirea cu bătrânul polițist Marcus, apariția creaturilor cu ochi negri, arma care devine creion și coiful ce se schimbă într-o șapcă sunt semnele că „sigur” nu înseamnă „fără risc”, ci „știu pentru ce risc și cu ce mă apăr”.
Mi-a plăcut felul direct în care textul provoacă tentația de a ne ascunde după gardul rutinei.
Groapa nu e doar o capcană, este un test: sări sau fugi. Te agăți de vechiul plan sau accepți să înveți reguli noi. Uneori, exact în clipa în care nu mai poți controla nimic, descoperi că ai resurse pe care nu le-ai fi bănuit. Acel halou albastru din jurul lui Mihai, instinctul cu care prinde cuțitul în aer, nu țin de noroc, ci dintr-o luciditate crudă: a înțeles că nu are cum să negocieze cu necunoscutul, dar are cum să-l înfrunte.
Siguranța ca iluzie comodă și riscul ca disciplină
Pentru mulți, siguranța e un zid grozav pictat pe o pânză subțire. Pare solid, dar dacă împingi puțin, treci prin el. Cartea arată asta elegant. Fabrica abandonată, cartierul liniștit din apropiere, programul de weekend cu prietenii par previzibile. Apoi se întâmplă lucruri care răstoarnă decorul.
Bătrânul Marcus, omul pe care toți îl credeau mort, trăiește de fapt într-un refugiu tehnologic sub pământ. Căderea e amortizată de un câmp electromagnetic. Sabia se „ascunde” în creion, iar coiful în șapcă. Totul e altfel decât părea.
Asta, pentru mine, înseamnă un risc sănătos: nu alergi orb la bătaie, dar nici nu te lași păcălit de aparențe. Te uiți la ce ai în mână și spui: bine, dacă un creion poate fi o sabie, atunci frica mea poate fi curaj exersat.
În viața de zi cu zi funcționează la fel. O cheltuială poate deveni investiție dacă are un sens, dacă te transformă. O decizie sigură, care „nu deranjează pe nimeni”, poate fi în realitate o pierdere lentă de teren. În roman, Mihai nu este neatent. El învață repede să-și folosească abilitățile și își alege aliații. Riscul devine disciplină, nu bravadă.
Ce învățăm din întâlnirile periculoase
Felinele cu ochi negri nu sunt doar niște adversari spectaculosi. Ele traduc pe înțelesul unui cititor tânăr tentația controlului prin frică. Vocea matahalei care le comandă, oferta cinică de a „conduce lumi” în schimbul cărții, toate astea seamănă suspect cu promisiunile care ne seduc în viața de zi cu zi.
De la joburi pe care nu le vrem, dar „par stabile”, până la compromisuri mici care rod în timp, mecanismul e identic: îți oferă liniște pe credit și îți ipotechează libertatea.
Scena cu Petre, polițistul de la suprafață, și Marcus, omul din subteran, pune pe masă un adevăr greu. Siguranța nu vine din uniformă sau din autoritate, ci din claritatea mizei. Ei nu sunt perfecți, dar știu ce apără. Îl salvează pe Mihai nu pentru că e ușor, ci pentru că e necesar. Asta le dă tărie, nu pistolul. E genul de lecție care rămâne în tine mai mult decât o maximă motivațională.
Curajul de a-ți schimba instrumentele
Transformarea coifului în șapcă și a sabiei în creion este o imagine pe care am ținut-o minte. Nu doar pentru spectaculozitate, ci pentru sensul ei. Armele clasice devin instrumente de învățare și de camuflare.
Forța brută e sublimată în inteligență. Uneori, ca să rămâi în siguranță, trebuie să renunți la ceea ce arată ca forță și să îmbrățișezi ceea ce arată ca modestie. Un creion poate decide un destin mai bine decât o sabie, dacă știi ce vrei să scrii cu el.
În lumea reală, aceeași logică ne scapă adesea. Vrem scuturi groase, contracte beton, promisiuni pe viață. Uităm să investim în flexibilitate, în capacitatea de a înțelege reguli noi, în curajul de a vorbi atunci când ar fi mai comod să tăcem. Cartea apasă tocmai aici: siguranța adevărată se construiește ca un mușchi. Cu repetări. Cu mici riscuri asumate. Cu încredere câștigată din fapte, nu din povești liniștitoare.
De la groapă la hartă: cum se naște un plan
Romanul este o invitație la planificare inteligentă. Mihai nu rătăcește bezmetic. Are ghizi, are repere, învață să citească semnele. Începe cu o cădere, dar se ridică pe o verticală interioară. Își găsește locul între Marcus și Petre, între trecutul care știe multe și prezentul care are viteză.
Iar cartea din carte, pe care toți vor s-o ia, amintește de acele cunoștințe rare care nu pot fi cumpărate, doar protejate și folosite.
Așa se nasc discuții sănătoase în jurul mesei, fie că e o familie sau o clasă. Ce înseamnă să fii în siguranță la 13 ani? Să nu pleci de acasă sau să știi cum să te întorci, oricât de departe ai ajunge. Ce înseamnă risc rezonabil când ai de ales între prieteni, autoritate și tentația puterii rapide? Să întrebi, să verifici, să te antrenezi. Fără paranoia, fără bravură, doar cu o minte trează.
Pentru adolescenți, părinți și profesori
E ușor să spui că romanul e despre magie și aventură. E adevărat, dar nu e tot. E, în egală măsură, despre educația pentru pericol. Despre cum transformi groaza de necunoscut în curiozitate guvernată. Despre cum faci din disciplină un aliat, nu o cătușă.
Pentru adolescenți, e un teren sigur pentru întrebări complicate, fără tonul moralizator care strică de obicei conversațiile bune. Pentru părinți, e un prilej să vorbească despre limite, încredere și păstrarea lucidității. Pentru profesori, e un material didactic generos: aici ai structură narativă, conflict clar, simboluri transparente și situații în care poți discuta despre hotărâri, alianțe, sacrificii.
Îmi place că romanul păstrează loc pentru haz, de la replicile ironice ale lui Mihai până la micile observații despre „melodia de fundal” din liftul electromagnetic. Umorul e o formă de siguranță discretă. Când poți glumi în mijlocul haosului, înseamnă că ai o hartă în minte, chiar dacă harta se desenează pe măsură ce mergi.
De ce merită citită acum
Trăim într-o vreme în care promisiunea siguranței vine la pachet cu un formular lung. Bifezi, accepți, te conformezi, iar lumea îți promite că o să fie bine. Doar că „binele” acesta costumizat este o liniște fragilă.
Cartea lui Mihai Dan Bradu propune o altă ieșire: crește-ți curajul, învață să-ți folosești instrumentele, alege-ți oamenii și ține ochii deschiși. Restul vine din mers. Iar dacă ești părinte sau profesor, ai aici un pretext delicios să deschizi dialoguri despre siguranță și risc fără să pari că ții o prelegere.
Îți recomand s-o cauți și s-o citești „Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan. E genul de poveste care se lasă parcursă, dar și discutată. O găsești online pe Carturesti.ro și pe Libris.ro, astfel încât îți este la îndemână indiferent de oraș sau program.
Un mic epilog personal
Dacă închizi cartea și te trezești cu o întrebare care nu te lasă în pace, mi se pare semn bun. Cel mai probabil este despre propria ta „groapă fără fund”. Unde ți-e azi limita? Ce ai transformat în scut, deși ar trebui să fie instrument de lucru? Pe cine ți-ai pus aliat, dar nu l-ai chemat încă în echipă?
Când răspunzi onest, se aprind lumini spre o ușă mare, exact ca în subteranele lui Mihai. Uneori împingi, nu are clanță, dar se deschide. Și dincolo începe, aproape mereu, o altă disciplină a riscului.
